Desăvârşite de-a lungul evoluţiei istorice, artele marţiale (wushu) reprezintă una din preţioasele moşteniri ale culturii tradiţionale chineze. In cursul dezvoltării lor s-au conturat două aspecte esenţiale: aspectul tehnic şi cel teoretic. Latura tehnică este reprezentată de taolu (o înlănţuire de mişcări ce reprezintă o luptă cu unul sau mai mulţi parteneri imaginari) şi de lupta liberă (sanda sau sanshou), în timp ce partea teoretică a fost cea care a permis integrarea disciplinelor marţiale în cultură.
Paralel cu cristalizarea sistemelor tehnice a crescut din ce în ce mai mult influenţa culturii tradiţionale asupra artelor marţiale, formându-se astfel baza teoretică a acestora. Au apărut tratate complexe, poeme filozofice care caracterizează diferite stiluri, lucrări ce prezintă de fapt esenţa acestora tipuri de practici.
Pentru a fi înţelese, artele marţiale chinezeşti trebuie privite din perspectiva istoriei, pentru că formarea sistemelor sale s-a realizat de-a lungul unei complexe perioade istorice.
In vechea Chină au existat trei medii principale în care s-au format şi s-au dezvoltat artele marţiale: mediul satelor şi al târgurilor, mediul militar şi mediul religios. Delimitarea acestora este formală, pentru că au existat numeroase întrepătrunderi şi influenţe reciproce.
Incă din societatea primitivă au apărut forme rudimentare ale artelor de luptă, ele fiind în parte legate de activitatea productivă. Astfel, uneltele de pescuit şi de vânătoare din acele timpuri erau folosite şi drept arme de luptă. Procesul vânătorii, mai ales, a permis nu doar confecţionarea unor unelte ascuţite, ci şi cultivarea măiestriei în luptă. Acest lucru s-a întâmplat la început împotriva animalelor. Apariţia proprietăţii private a dus la creşterea frecvenţei ciocnirilor pe teritoriul Chinei, astfel încât tehnicile stăpânite au început să fie folosite şi împotriva oamenilor.
